E o răscoală a vocalelor cum nu vă imaginaţi! Voi vă pierdeţi timpul cu povestiri, fotografii frumoase, clickuit pe bloguri iar ele, puţine câte sunt, abia dacă se mai înţeleg. Istoria se întâmplă acum! Vă imaginaţi priviri îngreţoşate când e cazul de diftongi sau triftongi sau trufia în faţa unui hiat?
Să vă explic: dihonia a pornit de mai demult. Exemplu: a, în rotunjimea şi întâietatea sa, avea o problemă cu apropiatul e. Că de ce e îmbârligat, ce vrea să spună cu asta? O vrea să semene cu el? E primul pas în lupta pentru primul loc? Adică el nu se gândeşte puţin cât e de ridicol? Poftim: mama! Ce cuvânt frumos! Cum îşi imaginează el, e, nici lung, nici lat, nici înalt nici scurt, că un bebeluş ar putea gânguri meme!, cu zâmbetul luminându-i toată faţa?
Mda, iar u, uită-te la el, zici că a îndurat foametea de la '46, de stă aşa lărgit, poate i-o pica ceva. Nu ştie de unde, nu ştie când, cât şi cum. Loc să fie! De aia, uneori se lăbărţează, să-i fie mai mare deschiderea, neruşinatul. Nici nu mă gândesc cum ar fi dacă ar plănui să-i ia locul lui a, ce ruşine de cuvinte ar mai ieşi. O e, şi el, ţanţoş. Nu e primul, dar e perfect. Mii de matematicieni i-au studiat forma, zeci de teoreme s-au născut în jurul lui şi nu-şi aduce aminte ca oamenii să-l fi pomenit vreodată la necaz. O! În perfecţiunea lui, rar caută tovărăşie pentru un diftong altcuiva decât lui a. Aşa, doar pentru că e primul. (Nu i-ar spune niciodată cu ce ochi îl vede: a nu e decât un o în cârje, în fond!)
Zâzania a pornit, însă, de la i. În primul rând, pentru punctul acela. Înfipt obraznic puţintel deasupra, de parcă fără el i s-ar schimba, brusc, sensul- ă, î şi â i-au urmat, apoi, exemplul, dar în cazul lor vedem, măcar, rostul- punctul acela e ca o broşă de diamant pusă pe un trening! Revenind: i a întrecut rău măsura.
S-au prins de asta vechii lui tovarăşi, când au observat că i îşi aduce o cratimă-tampon cu el, când să se apropie de a. Adica a pute, sau ce? Nu se uită la el cât de...simplu e? Un băţ amărât! Şi zău dacă e bun de ceva! Uite, ca să termini nişte nume, trebuie să-i chemi vărul din Grecia! Unde ai mai văzut tu vreun Johni sau vreo Mari? Danny se poartă acum! Şi Ady, neapărat cu tremă! Vai de capul lui i! Nu se înhăitează decât cu hahalere de teapa sa. Cum simte că nu se descurcă singur, mai cheamă un frate şi stau unul lângă altul, aşa, mândri că asigură pluralul. În cazul fiilor şi copiilor, zău dacă pricep ce gang bang se produce. Dar oamenii s-au obişnuit, şi-au strunit copiii să nu uite când să scrie cu un i şi când cu doi, iar viaţa tuturor decurge exemplar. Până când i s-a îmbolnăvit se pare, asta dacă nu cumva problema s-a născut printre circumvoluţiunile mucegăite ale prostovanilor. I rezistă tot mai puţin singur-singurel.
Mai e şi ipoteza cu războiul de gherilă dintre conjunctiv şi infinitiv, dar analiştii militari nu au timp de asta, acum. I e bolnav şi trebuie susţinut. A fii, sau a nu fii? Arghezii, nu? Metrii cubi de hârtie au fost invadaţi de ii ii ii! Simplii membrii ai alfabetului îl privesc cu milă. Dar nimeni nu vrea să-l ajute. Poate uita cineva atacul mârşav dat asupra lui u? Acum, de curând! Cu câtă bucurie se uita la bietul moşneag, care afla din DOOM că, încet-încet, continuu renunţă la el, în favoarea mai vioiului i. Pensia te aşteaptă, tataie, i-a spus i. Pe toţi! Habar n-aveţi cine sunt eu! Şi şi-a trântit violent punctul pe cap.
Vă ţin la curent.
