Monica, vii afară la joacă?
...dacă vrea Gramo să ştie cum mă jucam eu, nara-voi! Inima tuturor vârstelor, copilăria, bate şi acum repejor, când mă gândesc cum mă jucam, cu ani şi ani în urmă. Şi o mai fac, dar staţi să vă povestesc!
în casă
Micuţă de tot: cu ce îmi atârnaseră părinţii deasupra capului, în pătuţ. Pătuceanul era din lemn alb vopsit, cearşafurile cadrilate, pe albastru, cu elefanţi roşii brodaţi chiar de mama mea. Nu neg că oi fi gângurit ceva şi pentru pachidermele din tercot.
Păpuşile, le ţin minte şi acum: una mai rotofeie, fără nume, cu rochiţă crem cu găurele, nu prea îmi plăcea de ea, dar o ţineam pe lângă Mătuşa, aşa, în antiteză. Am fost bună şi cu ea, totuşi: doar o spălasem cu grijă cu hârtie igienică înmuiată bine în parfumul mamei. Mama s-a supărat, zău dacă pricep de ce. Mătuşa, deci. Avea pielea puţintel creolă, părul aproape alb, fapt pentru care, prin asociere cu mătuşa Octavia, avea să se numească aşa. A înfruntat stoică vicisitudinile convieţuirii cu mine: machiaje cu carioci, cercei din piuneze colorate, tunsori fancy, asimetrice, ar fi modernă şi acum! garderobă croită şi tricotată de mânuşiţele mele. Apoi cele două păpuşele de vreo 20 de centimetri, tot fără nume şi tot aşa, menite să-şi sublinieze una alteia frumuseţea sau hidoşenia. Ele au primit cercei, pantalonaşi din piele şi mobilier din faldurile plapumei, prin modelare, pe când zăceam la pat gripată. Ciocolata era cea mai dulcică: cel mult 5 cm lungime, negresă, cu părul şaten, cam ca Imam, şi pantofiori roşii, pictaţi din fabrică..ţin minte şi acum că la Timişoara scria pe funduleţul ei că apăruse pe lume...a primit cercei roşii şi rochiţă din lamé ocru, făcută din materialul pe care mama îl ţinea în dulăpiorul cu ace, aţe şi ţesături...după ce am terminat-o, a purtat-o o singură dată...apoi am aruncat proba mârşăviei, de parcă gaura din material nu mă putea da de gol.
Abia apoi a venit păpuşa Vali, de la librărie. Avantaj, mă scuzaţi, avea piept proeminent. Nu aveam Barbie şi nici nu aveam cum să primesc aşa ceva, pe vremurile acelea. Abia atunci mi s-a dezlănţuit talentul creator şi au venit valuri-valuri colecţiile vestimentare. O singură durere aveam: genunchii lui Vali nu se îndoiau. Aveau să se flexeze, însă, delicaţii genunchi ai păpuşii Barbie a-de-vă-ra-tă pe care prietenul meu de la şcoală o primise de la tante Paula, din Elveţia. Mi-o împrumuta cu condiţia să-i dau hainele pe care i le făceam...S-au mai remarcat, dintre păpuşi, Michiduţa, pe fruntea căreia, după mult timp aveam să descopăr scris Luiza şi mi se părea un nume prea matur pentru bebeluşul din cârpă cu extremităţi din cauciuc în care aveam să injectez multă apă amestecată cu făină, cu rol terapeutic, evident. Păpuşica din China, într-un premergător cu baterii era bună pentru transport de mici obiecte mai ales, ursul ţeapăn dintr-o blană năpârlitoare albă era bun de cal pentru două- trei păpuşi, iar Anca, pentru că era mare, avea să devină model pentru creaţii mai complexe. Ţin minte şi acum că o primisem în clasa a doua, imediat după ziua Moniei, căreia îi dusesem o păpuşă la fel, doar că blondă. Fapt pentru care, pentru că Anca era brunetă, am pedepsit-o şi i-am tricotat un jerseu cu mâneci urâte. mult mai lungi decât i s-ar fi cuvenit. Şorţuleţul era bun: avea buznar în care puteam piti mărunţişuri.
Back in time, însă: nu-mi plăcea la groapa cu nisip, eram misofobă de mică, în schimb m-am jucat mult la scuipat. Explicaţie: în curtea grădiniţei, numită cămin pe la noi, era un capac de canal cu multe neregularităţi în tot felul de forme. Ideea era să facem de mâncare. Materie primă: praf de cărămidă bine pisată de cine voia să-ţi dea o mână de ajutor şi salivă. Ustensile suplimentare: piatră puternică pentru obţinut pulberea ruginie ca boiaua şi beţişor pentru amestecat. Naiba ştie de unde a pornit povestea asta, cert e că la Căminul din Aleea Carpaţi s-a făcut multă mâncare, la scuipat. Nu păpa nimeni, dar eram vrednice cu toatele. Pe hintă (voi îi spuneţi leagăn). Cel mai bine era să ne învârtim în jurul unui ax imaginar până trosneau lanţurile care susţineau hinta şi apoi să ne dăm drumul şi să ne lăsăm în voia desfăşurării cu viteză a încâlcelii de zale. La bara pe care se bat covoarele cu toţii am fost Nadia, aşa că nu insist prea mult. Pe marginea băncilor din parc, din nou, gimnaste, iar dacă ne ambiţionam, urcam repede în casă şi ne puneam costumele de balet, ca să fim gimnaste cu adevărat.
La tobogan nu-mi plăcea, că mi-era frică, de obicei mă dădeam în spatele Monei, care tot în spate m-a cărat şi vara aceasta, doar că pe scuter. O prietenie de cursă lungă, da?
Mona: prietena mea din cărucior, veşnica parteneră de joacă. Cu ea eram ba stewardese, ba gimnaste, ba mame de fetiţe extraordinare. Tot scenariul era pus în practică în pinul în care ne căţăram şi petreceam ore în şir.
Coboram apoi iar Mona se dădea cu bicicleta. Eu nu ştiam şi mi-era şi frică, pe deasupra. M-a învăţat să merg Gabi, sora Monei, care m-a minţit că ţine şaua cea prelungă a Pegasului şi de fapt mă urmărea de aproape, în caz de Doamne fereşte. Apoi aveam şi patinele cu rotile. Din RDG, cu roţi zimţate, care nu mă lăsau să derapez, fapt pentru care îmi doream să se tocească odată mai repede, să am viteză. Cel mai frumos a fost când ne-am adunat mai mulţi şi am făcut un trenuleţ. Ne trăgea Gabi cu bicicleta. A fost rău când am căzut cu toţii şi, din spate, Emeşe a trecut cu bicicleta ei galbenă peste maleola mea. Am cicatrice şi acum. Buba.
Jocul de-a...
de-a vrăjitoarea... gata să-i producă un infarct mamei. Se uita pe geam şi m-a văzut călare pe o mătură, traversând în viteză aleile dintre blocuri pe care mai treceau, din când în când maşini. Varga bacsi era să-mi anihileze puterile, cu dacia lui verde, dar, chiar dacă aveam doar trei ani, am accelerat cu cine ştie ce descânt mătura.
ghici ce am zis: pentru că dormeam cu fratele meu în cameră, jocurile continuau mult după ora stingerii. Jocul ăsta era aşa: brusc, când nimeni nu se aştepta la aşa ceva, unul din noi spunea ghici ce am zis? iar celălalt trebuia să ghicească. Eu nu ghiceam niciodată (oare de ce? pentru că nu putea fi verificat celălalt?) fapt pentru care îl torturam pe fratello cu castravete. De fiecare dată asta spuneam că am zis, fapt pentru care câteodată fratello mai nimerea cuvântul. Cred că ne apucase joaca asta luându-ne după Telefonul fără fir. În doi nu se putea juca aşa ceva.
de-a Cocru şi Puşi-Puşi . Cocru era un personaj negativ, mâncău, prostovan, cu voce gen Elisabeta Polihroniade şi cu ochii traşi în jos cu degetele, pe lângă nas. De obicei, fratele meu era Cocru. Eu eram Puşi-Puşi. Cu ochii stâlciţi în formă de Monchichi, Puşi-Puşi trebuia să fie hazliu, ghiduş şi piţigăiat. Toată povestea asta nu a dus doar la stârnirea imaginaţiei ci şi la personajul Goguţă, teroarea oraşului meu, la radio 1i+, of course.(un fel de Maria e la KissFM, doar că Goguţă nu era copil ci doar părea.)
Maţele încâlcite. În casă era mai interesant şi se juca de câte ori era şi verişoara noastră Magda cu noi. Afară era, însă, mai palpitant....doar eram mai mulţi.
la bloc
Ascunsea, Prinsea, Raţele şi vânătorii, elastic, coarda, şotron, La perete(despre care mult timp am crezut că se joacă altfel...unde toţi spuneau la perete, la perete, stop şi întorceau capul să surprindă pe cineva mişcând, eu spuneam cu la perete, mă întorceam şi rosteam numele celui pe care mi-l imaginasem eu că a mai făcut câţiva paşi. Nu era ca să mint, ci pentru că eu credeam în clarviziune, de acolo, din treningul meu bleumarin). Discotecă, în jurul salciei uriaşe din faţa blocului, kems, dacă reuşeam să facem perechi şi whist.
cu mâncarea
Ridicat cu artă pojghiţa care se forma pe ceaşca cu cacao cu lapte. Dacă o prindeai fix din centrul cercului, puteai obţine o băutură perfectă. Altfel, zău dacă nu mi se întorcea stomacul. Trăiască dinţii cu rol de strecurătoare!
Unitul boabelor de grăsime de la suprafaţa supei. Se cerea fineţe şi aici. Pe măsură ce se mărea insula, exista riscul să se disperseze grăsimea.
Ca şi în primul caz, joaca se termina brusc, după un reproş al părinţilor care se nimereau prin preajmă.
la şcoală
avioane, prinsea, 10 oameni cântând la un singur pian, marşul măgarilor, dacă se poate, să-l irităm pe domnul Măiereanu, profesorul de solfegiu, un Iosif Sava la dimensiunile potrivite...pentru că ne-a lovit odată cu telescopul pe care îl agita în aer când bolborosea cu ton-ton-semiton-ton.... l-am aşteptat în clasă cântând Marşul mortuar..după ce eliminasem, în prealabil, bemolii de pe partitură, ajungând la un vesel cântecel într-o tot atât de veselă gamă majoră.
Revenind în casă, nu pot lăsa deoparte povestea cu dulapul. Ideea era să intre cineva înăuntru, cu veioză cu tot. Purta corespondenţe îndelungi cu cel rămas afară, pe o hârtie strecurată prin crăpătura uşii. Nu ştiu de ce, dar parcă tot eu ajungeam în dulap. Poate nu v-am lămurit: fratele meu e mai mare.
Au urmat şi alte jocuri şi jucării, uite acum nu mi le amintesc...cert e că, zilele trecute, la anii mei, da, mă aflam într-o cutie imensă pe care scria numele meu şi oraşul de destinaţie. Îmi place să mă mai joc şi, dacă aflaţi că m-am oprit, vă rog să mă trageţi de mânecă: joaca e frumoasă.
Etichete: nu ucide leapsa
