
Şi, cum stăteam şi aiuram pe internet, se ia, dintr-o dată, lumina. Noroc că urla televizorul în iatacul vecin că altfel eram aşa de concentrată că nici nu-mi dădeam seama de incident. Nu, nu e pasiune. Aşa paţ eu mai mereu. A fost de râs numa' când aveam concert cu filarmonica şi, la repetiţii, când dirjirul striga HALT! eu îi dădeam înainte cu spor, că nu auzeam răcnetul. Noroc că vioara întâi avea arcuşul îndeajuns de lung să execute mişcare în staccato până în coastele mele şi mă trezeam. Revenind, mi se ia lumina. Tresar că o fi siguranţa şi doar în mare ştiu care e aia. Apoi mă gândesc unde am chibrituri, că lumânări se găsesc, inclusv cu aromă de Sugared Almond, uite aici, lângă mine. Mă uit pe stradă, vizavi lumină, pe trotalul nostru întuneric, soro. E clar. E de la bloc şi 80% sigur că de la vecinii cu peretele comun care, ieri când dormeam, montau mobilă în peretele de care stă proptit şi patul meu, de se scuturau elefanţii de pe lenjeria de pat, de la atâtea vibraţii. Şi or fi nenorocit blocul. Nu mă duce gândul decât la frigider şi la zmeurica din congelator. De ea îmi pare rău. Apoi aud o uşă deschizându-se, pe scară. Semn că şi vecinii încep să ia o atitudine. Nu ştiu ce gând fugitiv mă pune să scot şi eu capul pe coridor. Întuneric, nene. Să-l tai cu cuţitul. Şi, cum nu lumina decât laptopul, aflat la o distanţă considerabilă, nu fu chip să văd nimic, deşi lumina, am constatat cu toţii, nu vine pe scara blocului şi nu dă nici colţul. Şi alt gând fugitiv m-a salvat de la o moarte violentă, probabil, cu lovituri de cuţit, sânge pe pereţi şi cadavrul topit în var nestins şi aruncat la trei răspântii, când o fi luna în ultimul pătrar. Fu teama. Am trântit răpide uşa, speriată rău de cremenalul ce putea tăbărî pe mine. După ce am încuiat şi sus, şi jos, că aşa m-au învăţat ai mei, am pus şi lanţul (cum ai mei nu m-au învăţat, că noi nu ţinem lanţ), m-am întors la tastatură, am trimis nişte twittere panicarde cum era eu să mor violent şi apoi a venit lumina.
Vio?
Etichete: horror, ioi de mine