Monica nu e pasionată de litere de ieri, de azi, dar alaltăieri, pe scara asta comprimată a timpului, iubea matematica. Cei care aţi exclamat cîh! vă rog mai zăboviţi, că nu doare!
Monica făcea adunări din fragedă pruncie, Monica a învăţat tabla înmulţirii într-o jumătate de oră, pe drum spre balet, de mână cu tata, pe strada Sinaia, mai exact, care ar putea foarte bihihi hine să se numească a Aritmeticii, ca omagiu pentru jumătatea de oră de care vă povesteam. Episodul paranoic se încheie aici, doamnelor şi domnilor, ochelarii pe nas, continuăm.
Şi Monica era prietenă cu Olivotto, Hollinger, Gheba, Petrică, Niţă-Năstăsescu, avea trusă matematică din aceea chinezească (Mathematical Set) cu ascuţitoare cu căprioară, riglele şi echerele intacte, nu ca ale lui fratello, care a dat gata vreo două seturi, de nu mai avea mama curaj să abuzeze de pila ei de la librărie, pentru repetiţii.
Monica avea abonament la Gazeta Matematică, dar nu ca să se puie bine cu profesoara de matematică, ci pentru că era pe lista aceea cu rezolvitorii , ce mă irita cuvântul acesta, uf! Monica rezolva, pentru maximă relaxare, problemuţe de logică şi alte ghicitori din Matematica de vacanţă, M. mergea la Olimpiadă şi, pentru că avea liber de la şcoală pentru pregătire intensă, stătea cu pătrăţelele în faţă şi scria apăsat rezultatul corect, cu trufia omului care nu trebuie să caute răspunsurile corecte, la sfârşit. Cum Monica n-a fost consecventă, în viaţa ei, decât cu beteşugul, au dispărut toate astea din jurul ei, până anii trecuţi, când mutându-se într-o casă cu cam tot atâtea mii de cărţi ca a [casa] ei, de la Târgu Mureş, a dat peste un raft cu tot felul de matematici. Şi le-a suflat de praf, a citit şi şi-a adus aminte de prietenie. Că auzisem povestea şi în copilărie. Pe scurt: întrebat cum ar trebui doio inşi să se poarte, ca să fie cu adevărat prieteni, Pitagora şi-o fi dres vocea, o fi tras adânc aer în piept şi a spus cam aşa: să se poarte ca 220 cu 284. În jurul lui toţi şi-ar fi pus tricouri cu numerele astea şi ar fi fost, iată, cei mai buni prieteni. Dar enunţul nu e gol şi Pitagora n-a fost hulit: lămurirea e emoţionantă. Gândurile, emoţiile, lacrimile şi bucuriile, toate trăirile astea care zbuciumă sufletul unuia, dacă le aduni, ar trebui să aibă rezonanţă şi să fie una cu inimioara prietenului, cam cum dacă aduni părticelele (divizorii) lui 220 primeşti 284 şi viceversa. Luaţi un creion şi verificaţi. Nu e emoţionant? Nu-ţi vine să-i declari lui significant other că s-a dus povestea cu jumătatea mea şi să-i spui dragostea mea, suma tuturor divizorilor mei, te iubesc! ?
_____________
PS: Nu există pe lumea asta doar o unică pereche ideală (de numere şi de oameni, de altfel), nu vă speriaţi, în afară de 220 şi 284, şi-au jurat iubire veşnică şi de alde 1184-1210; 2620-2924; 5020-5564; 6232-6368 şi câţi alţii, dar paparazzii matematicii nu au mai stat să răscolească.
PPS: De asemenea, nu există doar prietenie, între numere, ci chiar şi înalta perfecţiune. Dar poate v-am obosit cu din astea şi nu are rost să abuzez!
Etichete: deci cum?, inimioara meaaaaaaaaa
