Pentru dragii cititori care ajung aici pentru prima dată sau care nu au avut timp să-mi cunoască toate laturile bolii psihice, trebuie să precizez că Monica, dacă lucrează, apăi e concentrată, nu aude telefon, nu aude nimic altceva decât muzica interioară care a şi luat, de altfel, premiul Emmy pentru muzică interioară între toate eurile mele. Exemplu, dat deja, la repetiţiile cu filarmonica, de nu era bărbosul de la vioara întâi să dea un arcuş sănătos între coastele subsemnatei, rar mă prindeam că dirijorul spusese ho! şi repetir!
Revenind: se făcea că lucram în hala fabricii de concasoare care îmi plăteşte orele şi laborele şi auzeam, peste muzica interioară de o calitate inferioară, la ceasul despre care facem vorbire, cuvinte cheie: alarmă, bombă, unde, stai că vin...Am zis că s-a ţicnit lumea din ziua de azi, că la Spitalul din Constanţa careva se joacă cu nervii medicilor, pacienţilor, nenilor cu roboţeii şi câinii anti-bombă şi i-a tot chemat acolo, seara, căci ce distracţie mai faină decât telefon la 112 să se epziste pe lumea asta pentru băieţi ca ei? Ştiţi de un nene supărat pe tanti de la Poştă care tot aşa, 112 din degeţel, gura în batistă, vocea lugubră şi cuvântul bombă (nu de ciucalată!) şi poc! l-au prinsără,m de plăteşte acuşica pentru criza de nervi cu bani obţinuţi cu alţi nervi ştiindu-se că se duc per o amendă, de nu chiar închisoare.
Ei şi concasam mai departe, căci munca aduce bani pentru călătorii, medicamente, nutriţie şi distracţiune, şi concentratus peste aparatul de lucru (strung, adică) şi îmi văd colegii încolonaţi, ieşind (iar se duc să ia mâncare, spusese colţul gurii de pe partea colţului ochiului cu care îi zărisem) şi concasam şi iar concasam, cu bucuria lucrului bine făcut, şi totuşi, un nene (cu staţie de emisie-recepţie, salopetă şi centiron sau ce o fi fost ăla) pe care nu-l mai văzusem până atunci (nu că i-aş recunoaşte, dacă mă iei repede, pe colegii mei de doi ani mintenaş) zâmbind paşnic, ca şi cum am fi devenit violenţi de s-ar fi purtat normal, spunea ceva cu deja auzitele alarmă, bombă, verificare, cuţu, ieşiţi afară, 1% şanse, buba poc...Închid strungul, iau scurteica, mă uit cu jind la poşeta mea ultra, nu e voie, înşfac mobilul să dau o veste cuiva în caz de poc şi-mi urmez colegii. Două ore pe o burniţă excepţională care apare ori de câte ori plănuiesc să duc maşina la spălat (Cel de sus! Dă mai multe zile frumoase că vehiculul chiar trebuie spălat! Nu se vede numărul! Obsesia cu amenda din această cauză! Panică pe carosabil!), team building cu colegii, un ceiuţ şi o cafeluţă la trei case mai încolo şi căutările s-au terminat. Nexam bomba. Un netot (mă tot gândesc de câteva zile la cuvântul ăsta...extraordinar, domnule: netot, neterminat, nu eşti întreg la cap, neisprăvit...cum s-au născut ele? De unde ideea de terminat, ca să fie în rând cu lumea?), un apel la 112, câteva clipe de distracţie (pentru el), sictir din partea mea, panică apoi, că, dacă luam strungul cu mine, poate terminam cât aşteptam nişte piese, spaimă, la revenirea în hală, că mă prezantez la termen fără numărul de piese sau cu ele nefasonate, supărare, apoi, când mi-am dat seama că m-am stresat şi doar în viaţă nu e bine să te stresezi. Desigur că singura persoană care va fi cetit această elucubraţie ar putea exclama că, dacă exploda bomba din alarma individului, mult mai coerentă ar fi fost, la această oră, faţa pământului. Dar am circumstanţe atenuante: am trecut printr-o alarmă cu bombă şi nici măcar nu-mi fu frică pentru vieţişoara mea.
poza e choppârţită de aici. Etichete: vai de mine
