20 martie- ziua cand s-a terminat totul

-ziua în care noi de la Liceul de Artă şi alţii din centru am stat acasă, ca să nu luăm bătaie pe străzi

-ziua din care Rozsi neni nu a mai urcat la noi să ne planteze petunii în lădiţele de pe balcon (da, în vara aceea a fost tristă şi sărăcăcioasa faţada blocului nostru) ( un an a ţinut-o)

-ziua din care nu m-am mai dus la corul Bisericii reformate din oraş

-ziua din care am fost instruită să nu vorbesc cu lumea pe stradă, nici maghiară, ca să nu-mi iau vreo bâtă în cap, nici româneşte, ca să nu-mi iau papară ungurească

-ziua din care nu ne mai puteam uita cu fetele la băieţii de la clasele maghiare

-ziua din care draga noastră profesoară de engleză, doamna Gàl, nu ne-a mai zâmbit şi nu a mai pus suflet la ore (mi-e aşa de dor de dumneavoastră, când vă luceau ochii!)

-ziua din care s-a dat liber la invective ca bozgor sau budos roman

-ziua din care mama primea căpşune frumoase la piaţă, pentru că vorbea maghiară

-ziua din care unii nu s-au mai îmbrăcat în verde, pentru că erau doar români (nu s-au gândit să fie şi români verzi ;))

Ne-a fost aşa de bine nouă şi celorlalţi care ştiam poezii ca

 Petre, Otto şi cu Feri
S-au trezit în miezul verii
Într-o tabără la mare
Zece ani au fiecare!

şi un neam obişnuit să execute şi să asculte comenzi şi zvonuri s-a lăsat dus pe o pantă atât de înnoroiată. 

Voiam să scriu toate astea cam din 15 martie, dar nu ştiam cum să încep şi ce pot zice acum. Mi-a adus aminte Adrian Cristea aici că azi s-a făcut ziua. E 20 martie. Sunt 17 ani de când lucrurile au luat-o urât de tot razna în Tîrgu Mureşul meu drag. 

Am pierdut cu toţii o grămadă de ani cu o ură dirijată bănuiţi cu toţi de unde, când în ţara asta, la momentul acela, era timpul construcţiei, al renaşterii, al libertăţii şi bucuriei. 

Tragem şi acum ponoasele, dar am căpătat mintea cea de pe urmă?